Lupta împotriva intoleranței reprezenta un subiect important atât pentru Maltz, cât și pentru Sinatra, care colaboraseră la un scurtmetraj numit „The House I Live In”.
Sinatra interpreta melodia care dădea titlul filmului pentru a susține toleranța în fața unui grup de băieți care își chinuiau un coleg de clasă evreu. Scurtmetrajul a fost lansat de RKO în mai multe cinematografe în noiembrie 1945 și a câștigat un „Oscar” special în anul următor.
În 1947, Maltz a fost citat de „House Un-American Activities Committee” („Comitetul pentru Activități Neamericane”) și mai târziu a fost pus pe „Lista Neagră” și întemnițat.
“Comitetul pentru Activități Neamericane al Camerei Reprezentanților” (HUAC) a fost un comitet care a desfășurat investigații împotriva cetățenilor americani acuzați că au desfășurat acțiuni antiamericane.
HUAC a fost creat în 1938, având misiunea de a investiga cetățenii care manifestau lipsă de loialitate față de Statele Unite și față de guvernul american. HUAC este cel mai adesea asociat cu “Al Doilea Val de Teroare Roșie” (“Red Scare") din anii 1950 și cu McCarthismul sub conducerea lui Joseph McCarthy.
McCarthismul a fost o perioadă din timpul Războiului Rece, caracterizată printr-o teamă accentuată față de răspândirea comunismului în America. În acea perioadă, mii de cetățeni americani au fost acuzați și investigați pentru posibile legături cu comunismul. Deoarece Statele Unite se aflau într-un conflict ideologic cu Uniunea Sovietică, mulți americani asociau comunismul cu inamicul și căutau să elimine orice element comunist din propria țară.
HUAC a desfășurat serii de audieri împotriva americanilor suspectați de legături cu comunismul. Cel mai bun exemplu al acestui fenomen a fost „Lista neagră de la Hollywood”, când dintre cei care lucrau în industria divertismentului au fost considerați comuniști sau simpatizanți ai comunismului. A fi pe lista neagră însemna că acești oameni nu mai puteau găsi de lucru în industrie și mulți dintre ei au fost forțați să se prezinte la audierile din fața HUAC.
În 1960, Frank Sinatra a încercat să încalce „Lista Neagră” angajându-l pe Maltz în mod deschis ca să lucreze cu el la o adaptare după „Execuția soldatului Slovik”, însă a fost forțat să abandoneze proiectul sub presiunea unor puternice forțe din industria filmului și din politică.
În scrisoarea trimisă în 1945, Sinatra scria:
„Dragul meu Albert,
Probabil că aceasta este prima scrisoare pe care o scriu cuiva de foarte mult timp. Totuși, există întotdeauna o excepție de la regulă, iar de data asta, acea excepție ești tu!
Tocmai am văzut Pride of the Marines și, de-a lungul existenței mele haotice, nu am fost niciodată atât de mișcat de ceva – fie că a fost un film, o carte sau o poveste. Sincer, Albert, am fost profund copleșit.
Vezi tu, trebuie mai întâi să înțelegi — scuză-mă, știu că înțelegi deja — că neliniștea mea și interesul față de problemele noastre sociale și de discriminare (sau cum vrei să le numești) au așteptat cu nerăbdare un astfel de ajutor valoros. Când mă gândesc la numărul imens de americani care vor vedea și vor auzi și conștientiza această problemă deplorabilă, îți spun, Albert, e ceva minunat. O mie de tipi ca mine ar putea vorbi cu copiii în școli și în fața publicului timp de un an, și tot n-am reuși să atingem atât de mulți oameni cum o face acest film.
Te rog să nu crezi că exagerez – sunt pur și simplu convins că cea mai mare și mai eficientă armă a prins viață pentru milioanele de oameni habotnici, ignoranți și anti-orice. Sunt sigur că au citit despre asta în cărți și ziare și că au auzit la radio, și sunt de asemenea sigur că li s-a și vorbit despre aceste lucruri – dar îți spun, Albert, cheia este asta: filme pur și simplu. Trebuie să-i lovești drept în față cu ele și, prietene, tu chiar ai reușit.
Așa că, gata, mi-am spus părerea și, spre deosebire de arab, de cortul lui și de tăcerea lui, eu îmi voi strânge cu mare gălăgie tribuna și voi face o grămadă de zgomot în drumul meu spre ieșire.”
Cu drag,
Frank
P.S. Dacă nu ți-ai dat deja seama ce simt – doar ca să fie clar, știu că ești cel mai tare scriitor din „zonă”. Și crede-mă, „zona” asta e foarte mare.”
Sinatra a apărut în mai multe filme de-a lungul anilor ’40, cele mai bune dintre ele fiind musicalurile în care a jucat alături de dansatorul Gene Kelly. Dintre acestea, “Anchors Aweigh” (1945) și “Take Me Out to the Ballgame” (1949) sunt distractive, în timp ce “On the Town” (1949) se numără printre cele mai bune musicaluri cinematografice din istorie.
Mai mult decât atât, a fost mai degrabă actoria cea care a determinat revenirea pe scenă a lui Sinatra în 1953. El a insistat pe lângă președintele “Columbia Pictures”, Harry Cohn, pentru rolul soldatului încăpățânat și tragic, Maggio, în filmul “From Here to Eternity” (1953), acceptând să lucreze pentru salariul minim. Interpretarea sa a fost lăudată în unanimitate și i-a adus un Oscar pentru “cel mai bun actor într-un rol secundar”.
Sinatra a devenit unul dintre cei mai importanți actori de film ai anilor ’50 și ’60, interpretând roluri remarcabile în filme de calitate precum “Suddenly” (1954), “Young at Heart” (1954), “The Man with the Golden Arm” (1955 - nominalizat la Oscar pentru “cel mai bun actor”), “Guys and Dolls” (1955), “The Joker Is Wild” (1957), “Pal Joey” (1957) și “Some Came Running” (1958).
Thrillerul politic “The Manchurian Candidate” (1962), un film pe care l-a și produs alături de Howard W. Koch, este probabil cel mai bun film al lui Sinatra.
Capturat de forțele comuniste în timpul Războiului din Coreea, un pluton american este în cele din urmă eliberat și trimis înapoi în Statele Unite, dar unul dintre soldați (Laurence Harvey) a fost spălat pe creier de cei care l-au luat prizonier pentru a-l asasina pe un candidat la președinție. Un alt membru al plutonului (Sinatra), chinuit de coșmaruri, începe să deslușească complotul.
În documentarul în șase părți “The Movies”, lansat de „CNN Originals” în 2019, istoricul Tim Naftali spune că, atunci când președintele John F. Kennedy a fost asasinat (la 22 noiembrie 1963), Sinatra nu dorea ca oamenii să vadă acest film. Însă pelicula nu era despre puterea unui asasinat și schimbarea evenimentelor politice, ci despre amploarea psihologică a „Războiului Rece” și îi obliga pe oameni să reflecteze asupra naturii fricilor lor.
“The Manchurian Candidate” a fost scos din circulație după asasinarea președintelui Kennedy, însă abia în 1972 când drepturile de autor i-au revenit lui Sinatra, moment în care acesta a retras filmul până la o re-lansare în cinematografe în 1988.
Deși se spune că Sinatra a încetat să ia filmele în serios după “The Manchurian Candidate”, din cauza frustrării legate de procesul anevoios al realizării peliculelor, portofoliul său cinematografic rămâne impresionant. În anii ce au urmat, a fost memorabil în “The Detective” (1968) și în ultimul său rol principal din “The First Deadly Sin” (1980).
Cu excepția poate a lui Bing Crosby, niciun alt artist american nu a reușit să fie atât de îndrăgit și respectat ca actor și ca solist. “Chairman of the Board” nu a urmat nicio școală de actorie. Pur și simplu a făcut lucrurile în felul său, rareori având nevoie de mai mult de două duble. El credea că un actor bun ar trebui să aibă nevoie de o singură dublă, „altfel e ca și cum ai cânta același cântec de două ori pentru același public.”
“Scrisori de la Hollywood” este o secțiune dedicată prezentării în exclusivitate în limba română a celor mai interesante, pasionale, emoționante sau surprinzătoare scrisori redactate de starurile din "Perioada de aur a Hollywood-ului" (“Golden Age of Hollywood”).
Scrisorile reprezintă trecutul, prezentul și viitorul, ele putând exprima sentimente, urări și dorințe personale sau transmite idei ori informații care uneori schimbă istoria.