La câteva luni după audieri, Trumbo a fost vizat pentru neplata cotizațiilor de către trezorierul “Screen Writers Guild” (Sindicatul Scenariștilor de Film), Harry Tugend, ceea ce a dus la această scrisoare, datată 2 februarie 1948 și alte câteva, tot mai tensionate și personale între cei doi.
Conflictul dintre ei reflecta ceea ce se întâmpla în cadrul Sindicatului la acea vreme, când facțiuni diferite se certau dacă să lupte împotriva Listei Negre și să-i apere pe “Hollywood Ten” (cele zece nume incluse pe această listă) sau să se concentreze pe menținerea funcționării Sindicatului și pe sprijinirea membrilor săi care nu erau pe Lista Neagră.
Dalton Trumbo și alti membri ai "Hollywood Ten" protestând alături de simpatizanți împotriva Comitetului pentru Activități Neamericane
Sugestia lui Trumbo că Tugend era în favoarea unui „test politic” pentru funcțiile de conducere din Sindicat se referă la faptul că Sindicatul, prin consiliul său, hotărâse să se conformeze Legii Taft–Hartley adoptate recent, care includea cerința ca liderii sindicali să semneze declarații pe proprie răspundere că nu sunt comuniști.
Sindicatul Scenariștilor de Film a depus într-adevăr o acțiune în justiție împotriva industriei cinematografice, contestând legalitatea Listei Negre, dar aceasta nu a fost niciodată soluționată, iar după ce a pierdut un alt proces la începutul anilor 1950, care a subminat dreptul Sindicatului de a stabili creditele pentru scenariști, organizația nu a mai putut să lupte cu Lista Neagră, care a făcut multe alte victime după ce Comitetul pentru Activități Neamericane s-a reunit în 1951.
Cu toate acestea, Trumbo și mulți dintre colegii săi scenariști au continuat să lucreze, folosind pseudonime sau interpuși, creând o piață neagră înfloritoare pentru scenarii, care a durat pe tot parcursul anilor ‘50.
“Dragă Harry,
Am primit o notificare, probabil de la tine, ca trezorier al Sindicatului, avertizându-mă că sunt acum în pericol de a fi trecut pe lista celor cu reputație proastă pentru neplata cotizațiilor.
Te rog să fii informat că înțelegerea mea contractuală cu MGM a fost anulată, munca mea a fost interzisă, iar eu am fost exclus din profesia mea până în momentul în care voi săvârși un act de purificare politică, caracteristic până acum statelor fasciste.
Sunt sigur că înțelegi situația în care mă aflu, din moment ce poți să-ți asumi meritul de a fi unul dintre arhitecții acesteia, ca urmare a promovării de către tine a aceluiași test politic pentru funcțiile de conducere din Sindicat, test pe care producătorii l-au transformat într-o condiție pentru angajare.
În consecință, câștigurile mele au încetat și nu am bani pentru a plăti cotizațiile. După 13 ani în care am avut calitatea de membru al Sindicatului – ani în care unii dintre actualii membri ai consiliului au demisionat îngroziți de teamă să nu fie sancționați de producători – sunt astfel obligat să intru în stare de neplată.
Atașez aici legitimația mea.
Cu stimă,”
În toamna lui 1947, când Dalton Trumbo s-a prezentat în fața Comitetului pentru Activități Neamericane (HUAC), comisie permanentă a Camerei Reprezentanților a Congresului S.U.A., țara trecea prin vârful Primului val al „Red Scare” postbelic, un capitol rușinos în istoria sa: frica de influența sovietică și comunism și vânarea tuturor celor bănuți a fi asociați cu acestea.
Investigațiile HUAC au pus presiune publică pe studiourile de cinematografie, care trebuiau să își “curețe” curtea de orice influențe sovietice.
„Hollywood Ten” desemnează grupul de zece cineaști care au refuzat, în octombrie 1947, să răspundă la întrebările HUAC privind presupusa apartenență la Partidul Comunist și să dea „numele” altora cu aceleași afilieri. Consecința: pedepse cu închisoarea pentru sfidare și o Listă Neagră neoficială, adoptată de marile studiouri, care i-a împiedicat să lucreze ani de zile. Trumbo a fost unul dintre cei zece.
În audierea sa, scenaristul a contestat explicit dreptul statului de a-i cerceta convingerile intime – politice, sindicale, religioase. Poziția lui a fost că aceste întrebări încalcă libertatea de exprimare și de asociere protejate de Primul Amendament.
Dalton Trumbo interpelat de Comitetul pentru Activități Neamericane
În 1952, actorul de origine română Edward G. Robinson, apropiat de mulți scenariști de stânga, a depus mărturie în fața HUAC. Sursele istorice sun că el a enumerat persoane și organizații cu care avusese legături în anii ’40, în unele cazuri asociindu-le cu „fronturi” comuniste. Astfel de audieri au divizat prietenii și au propagat o cultură a suspiciunii și denunțului în industria cinematografică.
După citare și proces, Trumbo a primit un an de închisoare pentru că a sfidat Congresul și, la ieșire, a constatat că studiourile îl boicotau. Veniturile dispăruseră, iar reputația – cândva imensă la MGM – părea ștearsă peste noapte.
Trumbo in arestul poliției
Cu accesul la marile studiouri de filme blocat, Dalton a găsit o supapă la periferia industriei: producătorii King Brothers, specializați în filme cu buget mic. A început să scrie de acasă, noaptea, înconjurat de pachete de țigări și cești de cafea, sub diferite pseudonime, pentru onorarii infime și fără gloria de altădată.
Dalton scriind într-unul dintre locurile sale preferate: cada
Trumbo pus pe picioare o rețea de scenariști trecuți pe Lista Neagră: Hugo Butler, Jean Rouverol, Ring Lardner Jr., Albert Maltz, Michael Wilson, Ian McLellan Hunter, lucru care le-a permis acestora să își câștige existența și să rămână activi, chiar dacă numele lor nu apăreau pe genericele filmelor.
Și totuși, geniul său nu putea fi ascuns. Două dintre scenariile scrise de el în secret aveau să fie premiate cu Oscar: “Roman Holiday” (1953), oficial atribuit altui scenarist și “The Brave One” (1956), scris sub numele de „Robert Rich” (un nume inventat, persoană neexistând în realitate). Ironia sorții era că Hollywood-ul îl pedepsea public, dar îi premia în același timp talentul, chiar dacă sub alte nume. Așa cum nota revista “Time”, Trumbo devenise simbolul absurdului din industria americană: era interzis, dar indispensabil.
Audrey Hepburn și Gregory Peck în "Roman Holiday"
La finele anilor ’50, două proiecte majore au ajuns la Trumbo: “Exodus” și “Spartacus”. În ianuarie 1960, regizorul Otto Preminger anunța public că îl angajează pe Dalton Trumbo și că îi va include numele pe ecran la pelicula „Exodus”. Aceasta era prima sfidare, la vedere, a Listei Negre de un nume important de la Hollywood.
În paralel, Kirk Douglas și producătorul Edward Lewis lucraseră deja cu Trumbo la „Spartacus”, iar Douglas avea să decidă la rândul lui să pună numele lui Trumbo pe ecran, în toamna lui 1960.
Aceste gesturi publice au avut o putere simbolică enormă. Pentru prima dată după mai bine de un deceniu, numele lui Dalton Trumbo a reapărut pe marele ecran. Era o victorie nu doar pentru el, ci și pentru colegii săi scenariști, regizori și actori care suferiseră din cauza suspiciunilor politice.
Afișul peliculei "Spartacus", pe care apare și numele lui Dalton Trumbo
La 3 februarie 1961, proaspătul președinte J.F.K. a intrat într-un cinematograf din Washington, după ce se furișase din Casa Albă, trecând prin pichetul organizat de “American Legion”, ca să vadă “Spartacus”. Gestul său a fost privit de publicul acelei vremi ca un semnal că epoca Listei Negre se încheiase.
În paralel cu revenirea sa la Hollywood, Trumbo a rămas un critic neobosit al abuzurilor comise în timpul „vânătorii de vrăjitoare”. Potrivit biografilor Larry Ceplair și Christopher Trumbo, scenaristul considera că nu politica sa personală era problema, ci felul în care societatea americană se temea de libertatea de opinie. Chiar și după ce a fost reabilitat, el a continuat să amintească lumii prețul tăcerii și al compromisului.
În anii ’70, atmosfera politică din SUA se mai relaxase, iar Hollywood-ul începea să repare greșelile trecutului.
În 1970, Academia Americană de Film i-a recunoscut oficial Oscarul pentru “The Brave One”, restituindu-i astfel un premiu care îi fusese negat public vreme de 14 ani. Statueta pentru “Roman Holiday” avea să fie înmânată văduvei sale, Cleo, în 1993.
Momentul cel mai emoționant a venit în 1975, când Screen Writers Guild - Sindicatul Scenariștilor de Film i-a acordat un premiu special pentru întreaga activitate.
Sala s-a ridicat în picioare, aplaudându-l îndelung. Pentru Trumbo, era nu doar o recunoaștere profesională, ci și o reparație morală. El, care fusese marginalizat și închis, era acum celebrat ca unul dintre cei mai mari scenariști ai secolului XX.
În discursul de acceptare, Trumbo a refuzat să împartă lumea în „buni” și „răi”, alegând luciditatea amară a memoriei:
„Lista neagră a fost o vreme a răului… Nimeni n-a trecut prin ea neatins… Nu au existat eroi sau răufăcători. Au existat victime.”
Dalton Trumbo a murit în 1976, lăsând în urmă scenarii care au rămas în istoria cinematografiei, dar și o lecție despre curaj și integritate.
Povestea sa (readusă în atenție de filmul “Trumbo”, lansat în 2015) pune reflectorul pe fragilitatea libertății de expresie în America acelei perioade și pe lupta dusă de un om care a demonstrat că și în cele mai grele momente poate refuza compromisul și poate transforma scrisul într-o formă de împotrivire.
Determinarea cu care a continuat să scrie, luciditatea care i-a permis să nu caute răzbunare împotriva unui regim politic orbit de paranoia la acea vreme, solidaritatea pe care a avut-o față de colegii boicotați, inventivitatea cu care a găsit o cale prin care să asigure familiei sale un venit chiar și când i-a fost negat dreptul de a lucra și mai ales DEMNITATEA cu care și-a ținut capul sus, fără să renunțe la principiile sale fac din Dalton Trumbo un om de o valoare morală extraordinară, ce merită prețuit și ținut minte și de acum înainte.