Te invit să citești două povești autentice despre cum mesajele în sticlă au ajutat oameni obișnuiți să rămână pentru totdeauna aproape de cei dragi lor.
Un băiat care încă veghează asupra familiei sale
În 2006, Steve Lieder și Robert Duncan se plimbau pe malul White Lake când au văzut ceva strălucind în apă. După ce l-au scos, și-au dat seama că era o sticlă cu esență de vanilie, însă doar cu o bucată de hârtie înăuntru.
Biletul în sine este destul de banal, evident scris de un copil.
Spunea simplu: „Numele meu este Josh Baker. Am 10 ani. Dacă găsești asta, pune-o la știri.”
Data mesajului era 16 aprilie 1995, iar biletul îi aparținea lui Josh Baker, crescut în White Lake, Wisconsin. Josh fusese un copil precoce, iar curiozitatea lui îl băga des în încurcături, deși zâmbetul cald îl scosese din aproape toate. În ziua în care a scris biletul, de exemplu, mama lui, Maggie, își amintește exact cum făcuse Josh rost de sticlă: „Am intrat într-o zi în casă și toată încăperea mirosea a vanilie.”
Josh, în vârstă de 10 ani, a aruncat sticla în care fusese esența de vanilie și în care pusese biletul, în White Lake. Anii au trecut și viața și-a urmat cursul. După liceu, Josh s-a înrolat în Marină. Apoi, în timpul serviciului său în Irak, a supraviețuit luptelor din Fallujah și s-a întors acasă în Statele Unite teafăr și nevătămat. Pe când se afla în Irak, Josh a primit mult sprijin din partea orașului natal.
Tragic, la scurt timp după întoarcere, Josh a murit în 2005 într-un accident de mașină, lăsând familia și prietenii îndurerați întrebându-se: „De ce?” Pentru aceștia, mesajul de la Josh, scris pe când avea 10 ani și descoperit în 2006, a apărut exact când aveau mai mare nevoie de el. Era ca și cum Josh le-ar fi transmis că veghează asupra lor și încearcă să-i ajute să meargă mai departe.
Acest mesaj aducător de speranță și alinare este expus acum în casa familiei Baker, ca o amintire constantă că fiul lor este încă alături de ei, deși au trecut 19 ani de la plecarea sa dintre cei vii.
Pescarul potrivit la locul și timpul potrivite
În 1999, Steve Gowan a zărit ceva prins în plasele sale de pescuit. Era o sticlă foarte veche ce conținea două scrisori datate 9 septembrie 1914, scrise de soldatul Thomas Hughes. Primul mesaj îi cerea persoanei care găsea sticla să trimită a doua scrisoare soției lui Hughes, Elizabeth. Nota pentru Elizabeth era o simplă scrisoare de dragoste, arătând că soția era în gândurile lui în timp ce se îndrepta spre Franța pentru a lupta în primele zile ale Primului Război Mondial.
La 9 septembrie 1914, îmbarcat pe o navă, Thomas Hughes a reușit să scrie un mesaj scurt pentru soția sa, pe care l-a pus într-o sticlă de bere de ghimbir închisă ermetic și l-a aruncat în Canalul Mânecii:
„Dragă soție, scriu acest bilet pe această navă și îl arunc în mare doar ca să văd dacă va ajunge la tine.
Dacă ajunge, semnează acest plic în colțul din dreapta jos unde scrie «primire». Pune data și ora primirii și numele tău unde scrie «semnătură» și păstrează-l bine.
La revedere, draga mea, pentru moment.
Soțul tău.”
Atașată era și o notă pentru cel care ar fi găsit sticla:
„Domnule sau doamnă, tânăr sau domnișoară,
V-ați putea, vă rog, ocupa să trimiteți scrisoarea alăturată și să primiți binecuvântarea unui biet soldat britanic în drum spre front în această zi de 9 septembrie 1914.
Semnat: Soldatul T. Hughes, Regimentul 2 Durham Light Infantry
Corpul 3 Armată din Forța Expediționară”.
Două zile mai târziu, Hughes a fost ucis. Din păcate, nu și-a mai văzut niciodată soția, nici pe fiica lor de doi ani, Emily. Din cauza vârstei fragede la momentul morții lui, Emily nu și-a cunoscut tatăl, deși a crescut ascultând povești despre el de la mama sa și prețuindu-i medaliile primite postum.
Au trecut mai bine de 85 de ani — soția lui Hughes și fiica lor au ajuns în cele din urmă în Noua Zeelandă. Așa că, atunci când Poșta Noii Zeelande i-a oferit lui Gowan șansa să zboare la Auckland pentru a înmâna personal sticla lui Emily, acesta a acceptat imediat.
Steve Gowan îi înmânează fiicei lui Thomas Hughes, Emily Crowhurst, scrisoarea scrisă de tatăl său în 1914
Gowan a reușit să livreze mesajul emoționant fiicei lui Hughes, Emily Crowhurst, care a spus: „Mă emoționează profund să știu... că mesajul lui și-a atins scopul... Cred că ar fi foarte mândru că a fost livrat. Era un om foarte grijuliu.”
Pentru Emily, sticla a fost o mare sursă de bucurie și alinare, declarând că mesajul tatălui ei nu putea să ajungă acasă „până când nu a venit nava potrivită, la momentul potrivit, cu pescarul potrivit.”
Aceste povești ne amintesc că, uneori, viața ne poate surprinde în cele mai neașteptate moduri. Mesajele în sticlă, aruncate poate fără speranță de copii sau soldați departe de casă, reușesc să traverseze ani, distanțe și circumstanțe improbabile, pentru a ajunge în mâinile celor care le caută sau le primesc întâmplător. Ele devin astfel punți între trecut și prezent, între oameni care poate nu s-au întâlnit niciodată, dar ale căror destine se intersectează printr-o întâmplare miraculoasă. Faptul că un astfel de mesaj poate fi găsit după zeci de ani și de mii de kilometri face ca aceste momente să fie profund emoționante, dovedind că speranța și legăturile dintre oameni nu cunosc limite de timp sau spațiu.